Cerul se îndrăgostește prima dată de visători

Cerul se îndrăgostește prima dată de visători, care sunt urmați la coadă în ordine de:

- îndrăgostiți

- supraviețuitori

- cineva curajos

- cineva care nu a renunțat

- cineva care s-a vindecat

- cineva care a ales să fie el/ea însuși/însăși în loc de a imita pe altcineva

- cineva care a înfruntat demonii săi 

- cineva care s-a îndrăgostit cu toate că iubirea nu era împărtășită

- cineva care a trăit mult timp în întuneric, dar totuși încă apreciază lumina.

Cerul se îndrăgostește prima dată de visători, dar ce face un visător?

Un visător iubește, supraviețuiește, este curajos, nu renunță, se vindecă, este ceea ce vrea să fie, nu cedează în fața demonilor, iubește singur uneori, se închide adesea în camera sa perioade îndelungate. 

Este nevoie de multe pentru a fi un visător, nu numai de un vis, de un scop, de o așteptare. Este necesară întreaga viață pentru a fi ceea ce vrei să fi, pentru că aceasta este de fapt un vis: tu și viața. 

Procesul - de Franz Kafka

Daca tot suntem in carantina, de ce sa nu incercam ceva nou, cum ar fi sa deschidem o carte?

Acum fix un an mergeam la teatru la piesa Procesul dupa Franz Kafka.

Daaar... teatrele sunt închise, aşa că am hotărât să dau o şansă şi cărţii, fiind surprinsă până acum de cât de bine a fost respectată povestea de către regizorii şi actorii teatrului Odeon.

Orice carte deschisă este un mare câştig în această "izolare socială", iar pentru cei care duc lipsă de idei şi vor recomandări de cărţi bune, o să încerc să postez zilele acestea cat mai multe recenzii.

Pentru că am trecut deja de jumătatea cărţii şi am urmărit şi piesa de teatru, o să încep astăzi prin a scrie despre Procesul lui Kafka.

Procesul lui Kafka este asemenea unui vis. În ciuda imaginii sumbre cu care tindem să îl asociem, Kafka a fost un visător, iar operele lui poartă în sine aceeaşi substanţă a visului, de la structură până la stranietatea imaginilor, sunetelor, ideilor şi emoţiilor pe care le vehiculează. Scrierile sale imită până la ridicol nebunia irațională și înspăimântătoare a acestui univers nocturn în mişcare pe care îl numim vis. Iar transpunerea lor in piese de teatru este ceva ce merită experimentat măcar odată în viaţă.

Tema existențială propusă de autor este cea a Fiinţei care s-a pierdut pe sine din cauza orgoliului nemărginit, sabotate de complexul propriei superiorităţi, victimă a unei crize identitare şi spirituale. În timpul în care trăim, omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană. O persoană din care, până la urmă, sub greutatea unui ego exacerbat, nu mai rămân decât resturile unei identităţi false, fondate pe iluzie.

Primul plan al temei existenţiale ilustrează, în cazul lui Josef K., un comportament rigid şi plăceri carnale secrete pe care le smulge din durere, încercând astfel să-şi reprime furia, ura, vinovăţia, mândria, frica… Şi câte şi mai câte! Sistemul absurd şi coşmaresc al Justiţiei îi amplifică aceste paradoxale plăceri, livrându-i un teren fertil şi generos pentru trăirea lor intensă. Acelaşi sistem este însă, în mod simultan, şi o maşinărie care îi stimulează orgoliul. Astfel, iluzia unei efemere legitimităţi a sa ca fiinţă morală şi ireproşabilă este perfect fabricată…

Al doilea plan al temei existenţiale pune în discuţie alt cuplu de termeni: a avea şi a fi, conflict care, pentru K., se traduce prin estomparea existenţei sale autentice în favoarea acumulării iluzorii de justificări. Nevoia irezistibilă de a pleca în căutarea lui a fi îi este imperios necesară, dar rămâne irealizabilă, căci personajul nostru îşi fragmentează singur şi la nesfârşit existenţa.

Al treilea plan... încă este în proces de descoperire.

Muzică, Playlist,Vecini şi Viaţa de cămin

Muzica e mereu un subiect sensibil la party-uri in camine... De obicei, cand lumea e inca treaza, se cer melodii de bubuiala sau chill. Dupa urmeaza ceva comercial, ce e in trending atunci, doua trei dedicatii, iar apoi isi aminteste cineva de o melodie si vrea sa o puna.

Urmeaza ceva traditional romanesc, ceva latino, poate chiar Bailando, apoi sase-sapte melodii de la Maluma Baby... Daca esti ceva mai indraznet pui Trandafirul pentru a vedea cum reactioneaza lumea pentru finalul care vine. 

Se face o trecere rapida peste trap, Satra, CTC, Subcarpati si ramanem pe meleaguri autohtone cu BUG Mafia unde "am fooosssttt pesteeeee tooootttt". In final, cand se mai chercheleste lumea, ajungi la "Vorbeste Vinul". 

Dupa primele 3 secunde in care se aude vioara magica stii ca urmeaza ceva orgasmic, iar toata lumea este adunata ca la imnul national: "in seara asta ma simt bineeeee si vreau sa chefuieeeesc". Parca imi da o lacrima cand vad atata devotare. 

Dupa urmeaza stadiul final... Dedicatii live la microfon, ca se gaseste cineva in camin care are si boxa... Dar acesta este atat de special incat nu poate fi descris in cuvinte, doar apreciat live la adevărata sa valoare. 

Si cam asa arata un playlist de party in camin.. plin de emotii si bmp-uri. 

PS. Textul este un pamflet. A se citi si aprecia ca atare. Doar vecinii cu boxa si microfonul ce fac probe in prezent il pot lua in serios.

PPS. Imi pare rau, dragi vecini, ca v-am subestimat. Chiar apreciez finalul serii cu karaoke pe melodii precum Je t'aime, Amar pelos dois si Adagio si.. mai ales.. imnul Americii in versiunea Withney Houston. :) Nu credeam ca e posibil sa aud chiar astfel de muzica la 2 noaptea in camin, mai ales fara sa se greseasca nici macar un vers. Imi cer scuze pentru greseala facuta in interpretarea gusturilor voastre in materie de muzica. Mai astept sa va aud facand dedicatii muzicale. ☺️

Familia europeana

Când trece criza asta, sper ca Uniunea Europeană să fie sinceră cu ea însăși și să se recunoască în acest tablou:

Familia europeană e compusă din mama și tata (Germania și Franța), niște copii răsfățați, dar nedisciplinați (Italia, Spania și Grecia), frații lor cu apucături adolescentine (Belgia și Olanda), mătușile ursuze (Suedia, Danemarca și Finlanda), nepoata care se îmbracă ciudat (Irlanda), verii pe care uită uneori să îi cheme la aniversări (Austria, Polonia, Cehia, Croația, Slovenia, Slovacia), ăia doi mai mici cu care nu știi niciodată ce fel de rudă ești (Cipru și Malta), exoticul care face senzație când apare (Portugalia), vecina care susține că e rudă cu mătușa din partea socrului (Luxemburg), alții pe care îi vezi doar la nunți, botezuri și înmormântări (Estonia, Letonia și Lituania), afurisitul de nepot care se urcă pe mese și trântește porțelanuri (Ungaria) și verii de la țară, despre care toată lumea crede că-s adoptați (România și Bulgaria). Și bunica senilă care a zis că ea-și bagă picioarele în familia asta. O știți, da?

Într-o bună zi, unul ia un virus. Și toată lumea din familia asta, inclusiv bunica, își dă seama că a crescut în camere diferite, la mese diferite, cu argintării diferite. Și fiecare se închide la el acasă, cu obloanele trase. Numai că nu toți vor ieși la fel de bine din boală.

Pentru că Uniunea Europeană nu are un sistem medical unitar, nu are protocoale pe boli cronice și/sau acute, nu are acorduri de finanțare similare. Școlile de medicină pregătesc diferit medicii, tratamentele se prescriu divers.

Poate că acesta e momentul în care UE trebuie să se redefinească. Uitându-se mai bine în oglindă.

Atlasul norilor (filmul)

Atlasul norilor este un film de 3 ore despre suflete migratoare și civilizații progresiste, încărcat cu teme avangardiste și o mulțime de sentimente, la fel de vaporoase și cuprinzătoare ca și titlul său. Idei mărețe, sau cel puțin concepte intelectuale bine argumentate, umplu ecranul alături de efecte digitale suave și costume creative. Liberul arbitru se luptă cu determinismul. Solidaritatea se află față în față cu dominarea. Credința într-o ordine cosmică benevolentă susține cu fidelitate cruda maximă darwiniană că cei slabi sunt hrana celor puternici. 

A descrie acest film pare pe alocuri la fel de dificil ca a rezolva exerciții de algebră avansată mental, iar a îl urmări nu este cu nimic mai prejos. Filmul încearcă să fie o călătorie mentală capabilă să schimbe percepții, urmând astfel tradiția unor filme precum 2001: A Space Odisey sau The Matrix. Dar, în loc să te lase să tremuri în contemplarea misterelor metafizice, el cedează și oferă în mod direct explicația, greșeală făcută și în faimosul film V pentru Vendetta. Scopul este admirabil, însă abordarea este prea sigură.

Poate că meritele Atlasului norilor ar trebui cuantificate, mai degrabă decât judecate în modalități convenționale, calitative. Filmul combină cu succes comedia, suspansul, science-fiction, melodrama și puțin mai mult: un amalgam de stiluri, efecte și emoții ținute laolaltă doar de o combinație de sinceritate îndrăzneață și umilă. Regizorii dau spectatorului totul: secretele universului și ale sufletului uman, acțiune, râs și romantism, tragedie și mister, rai și reîncarnare, karma și viața de după moare, credința nietzscheniană a reîncarnării eterne, principiile incertitudinii ale lui Heisenberg, teoria relativității a lui Einstein, experiențele metamorfice ale ui Carlos Castaneda și, desigur, conceptul de deja vu. 

Totul dă un sens intoxicant de valoare absolută a individului, acesta fiind conectat cu elementele spațiului și timpului de o imagine, o frază, un vis, o piesă muzicală, un jurnal, o scrisoare, un film, o carte, o cicatrice sub formă de cometă. Filmul pune de asemenea problema modului în care reîncarnarea eternă poate fi schimbată prin dragoste și sacrificiu, rupând astfel ceea ce pare a fi un ciclu persistent de cruzime, violență, opresiune și exploatare. Un rol esențial al culturii este oferirea consolidării spirituale, în special în vremurile de haos și neîncredere, iar Atlasul norilor poate fi cu certitudine încadrat alături de filme precum Viața lui Pi în categoria celor ce încearcă să găsească răspunsuri la nevoia de confort mai ridicat și mai sofisticat decât cel sentimental.

În 1849 un om de afaceri călătorește pe o navă din mijlocul Pacificului, se luptă cu o boală misterioasă și e apărat de un sclav fugar. Astfel, dintr-un avocat american, el este convertit într-un aboliționist.

În 1936 Robert Frobisher, un compozitor falit, pleacă din Cambridge spre Edinburgh pentru a se alătura unui maestru temperamental și orgolios. Povestea sa este probabil singura ce ar putea fi complet separată de restul, fiind romanul perfect de rivalitate artistică, comportament sexual deviant și disperare poetică.

În prezent, un editor iresponsabil se găsește captiv într-un azil parcă preluat din romanele lui Kafka. 

Patru decenii mai târziu, o jurnalistă își riscă viața investigând problemele de siguranță ale unei centrale nucleare, în ceea ce pare  un thriller politico-conspiraționist.

Undeva într-un viitor distopic, corporatist și totalitar, un membru al clasei de servitori creați genetic, o muncitoare dintr-un fast-food numita Sonmi-451, este atrasă în cadrul rebeliunii. Sonmi se trezește dintr-o viață de deprivare cruntă, un sclavagism dificil de contemplat, dar îngrozitor de ușor de imaginat. Ea începe să întrevadă posibilitatea adevărului. Povestea despre cum își recapătă umanitatea, și costul acesteia, devin biblia din timpul ultimei povești, iar soarta pe care o are devine cheia alegorică pentru înțelegerea restului Atlasului norilor.

Iar într-un viitor și mai depărtat, post-apocaliptic, neo-tribal, un păstor hawaian... Ei bine această ultimă poveste este ceva mai complicată, incluzând un diavol, jefuitori călare și posibilitatea călătoriilor interplanetare. Această poveste mi-a amintit de The Time Machine sau clasicul film Things to come. Este de asemenea, punctul în care spoilerele se opresc.  

Totuși, o să mai las aici o serie de citate din film pe care nu m-am putut abține să nu le notez și care pentru mine vor reprezenta cu siguranță teme de reflecție și contemplare (în ordinea apariției lor în film):

De ce ni se încurcă limba mereu când avem cea mai mare nevoie de ea? Poate dacă limba mea ar fi fost mai curajoasă, aș fi putut oare opri toate lucrurile ce urmau să se întâmple? 

O carte pe jumătate terminată este ca o poveste de dragoste spusă incomplet. 

Viețile noastre nu sunt numai ale noastre. Din pântec până în mormânt, suntem legați de ceilalți. Trecut și prezent. Și prin fiecare cuvânt, și fiecare faptă bună, ne recreem viitorul. 

Poți menține puterea asupra oamenilor atâta timp cât le dai ceva. Ia-i cuiva tot ce are și acel om nu va mai fi în puterea ta. 

Cunoașterea e o oglindă și pentru prima dată în viață mi se permitea să vad cine sunt și cine aș putea deveni. 

Libertatea. Cel mai înfumurat refren al civilizației. Dar numai cei privați de ea au idee ce înseamnă cu adevărat. 

Trebuie să faci orice nu poți face. 

Credința, la fel ca frica sau dragostea, este o forță ce trebuie înțeleasă așa cum înțelegem teoria relativității și principiile incertitudinii. Fenomene care ne determină cursul vieții noastre. Ieri, viața mea mergea într-o direcție. Astăzi merge în alta. Ieri credeam că nu voi face niciodată ce am făcut azi. Aceste forțe, care deseori reconstruiesc spațiul și timpul, și care ne modelează și modifică persoana care ne imaginăm că suntem au apărut cu mult înainte să ne naștem și vor continua și după ce vom muri. Viețile noastre, alegerile noastre, precum teoriile cuantice, sunt înțelese moment de moment, și fiecare punct de intersecție, fiecare întâlnire, sugerează o nouă potențială direcție. 

- Nu am fost programată să modific realitatea.

-Niciun revoluționar nu a fost vreodată. 

Granițele dintre zgomot și sunet sunt doar convenții. Toate granițele sunt convenții, care așteaptă să fie trecute. Un om poate depăși orice convenție, doar dacă acel om concepe că poate să o facă. 

Este o singură regulă ce leagă toți oamenii, un principiu ce guvernează și definește toate relațiile de pe Pământ: „Cei slabi sunt o ciosvârtă, cei puternici din ea se-nfruptă”. 

Pentru a exista trebuie să fii văzut. Și astfel, a te cunoaște pe tine este posibil doar prin ochii celorlalți. Natura vieții noastre nemuritoare este consecința faptelor și vorbelor noastre, ce se împletesc pentru eternitate. 

Cred că moartea e doar o ușă. Când una se închide, alta se deschide. Dacă aș dori să-mi imaginez Raiul, mi-aș imagina o ușă deschisă. 

- Dacă aș fi rămas invizibilă, adevărul ar fi rămas ascuns. Nu puteam permite asta. 

- Și dacă nimeni nu crede acest adevăr?

- Cineva deja o face. 

- Există o ordine naturală în această lume și cei care încearcă să o abandoneze nu sfârșesc bine. În cel mai bun caz veți fi proscriși, bătuți și scuipați. În cel mai rău, răstigniți. Și pentru ce? Orice ați face nu va fi decât o picătură într-un ocean infinit. 

- Ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături? 

Cu și despre... oamenii analitici

Am avut recent o conversație cu o persoană care mi-a spus că sunt orice, numai analitică nu. Asta datorită faptului că i-am reinterpretat cuvintele pe baza unor deducții logice (ce se fundamentau pe interacțiunile mele cu alte persoane timp de 24 de ani), în loc de a considera ad literam ceea ce a scris. Această conversație, a motivat postarea despre ce înțeleg eu prin termenul analitic și despre cum firea mea analitică poate fi un impediment în interacțiunea cu alți oameni. Observațiile, deși exprimate la modul general, sunt bazate pe experiențele proprii și ale altor prieteni cu acest tip de personalitate.

Înainte de a începe aș vrea însă să nu se înțeleagă greșit un lucru: sunt foarte mândră de firea mea analitică și nu aș schimba nimic la aceasta, întrucât este o metodă foarte eficientă de a evita dezamăgiri, eșecuri, neînțelegeri, etc.

Așadar, pe baza propriilor experiențe, oamenii analitici (i.e. cei care se bazează pe analiză - descompunerea unui lucru în parțile componente pentru a îl studia) ...

... se îndrăgostesc de idei

Persoanele care gândesc prea mult sunt obsedate de lucrurile ce arată frumos și au logică. Astfel, ne îndrăgostim rapid de ideea unei persoane, de ideea de dragoste, de ideea de socializare, însă ulterior avem probleme cu realitatea acelei idei. De ce? Pentru că realitatea nu este mereu logică, coerentă sau estetic atrăgătoare.

... își intelectualizează sentimentele
Oamenii analitici își extrag bucuria din... a gândi profund. Au astfel dificultăți în a simți ceva doar de dragul de a simți, sau a se bucura de lucruri fără a înțelege semnificațiile din spatele lor. Aceasta duce adesea la o personalitate ce supra-analizează trăsături, modele repetitive, reguli și comportamente cu o cantitate inutil de mare de cerebralitate.

... pentru a își urma inima, trebuie să aibă încredere mai întâi în ei înșiși

Iar a avea încredere în ei înșiși nu este o sarcină ușoară. Între prejudecățile de confirmare, incapacitatea de a prezice fericirea, egoismul inerent, nivelul de negare, etc. oamenii își petrec practic viața reafirmând tot ceea ce vor să fie adevărat. Este extrem de dificil pentru un gânditor analitic să recunoască faptul că nu poate vedea întotdeauna lucrurile obiectiv - mai ales atunci când sunt implicate sentimente intense.

... atrag parteneri pentru a umple spații libere 
Gânditorii adânci sunt foarte des răniți într-un fel sau altul. Cei care nu au trecut printr-un grad semnificativ de durere în viața lor, de obicei, nu au niciun motiv să fie analitici sau contemplativi. Un efect secundar este acela că atrag parteneri pentru a re-crea relații vechi, mai degrabă decât pentru a îi completa ca indivizi.

... analizează mult prea mult ceea ce este evident 

Gânditorii adânci pot complica lucrurile inutil, fie analizând la nesfârșit motivele pentru care au fost respinși, fie interiorizând acelui sentiment de a nu merita suficient de mult anumite lucruri și lăsându-l să îi controleze, sau chiar supra-analizând ce semnificație ascunsă are un cuvânt aruncat pe pagina de socializare a unei persoane.
 

... preferă lucrurile în teorie, nu practică
Gânditori analitici există pentru că sunt îndrăgostiți de lumile pe care le pot crea în mintea lor. Atunci când realitatea le perturbă fanteziile, poate fi adesea traumatizant.

... știu că iubirea nu este suficientă
Oamenii analitici înțeleg faptul că pur și simplu să iubești pe cineva nu este suficient pentru a susține o relație și, de aceea, apare principala problemă în interacțiunile lor cu cei din jur. Ei recunosc că a fi compatibil este la fel de esențial ca a avea chimie, dar și că nu totul este o știință exactă. Acest lucru îi determină să analizeze frecvent trăsăturile de personalitate, tiparele și comportamentele celor din jur cu o cantitate inutilă de detalii. 

... încearcă să se protejeze de durerea potențială identificând modalitățile prin care cei din jur nu sunt suficient de buni
Toată lumea face acest lucru, dar cineva care este deja predispus la gândirea analitică este deosebit de susceptibil să cadă în mentalitatea „nimeni nu este suficient de bun”. Vor identifica rapid fiecare fel în care o persoană poate să eșueze într-o relație, de multe ori, pe nedrept (nimeni nu este perfect, toată lumea eșuează la un moment dat). Desigur, acest lucru este într-un efort de a încerca să se protejeze de durerea potențială (efort de care toată lumea este vinovată, dacă suntem sinceri cu noi înșine până la capăt).

... se îndrăgostesc de cine este o persoană mai mult decât de ceea ce îi face să simtă
Un gânditor analitic dorește un „pentru că”. Iubesc pe cineva pentru că sunt aliniați la credințele politice și au interese comune și planuri de viitor similare, nu doar pentru că simt ceva în pieptul lor atunci când persoana respectivă se află în jur. Un om analitic este mult prea conștient pentru a putea interpreta greșit această atracție cu orice nivel real de compatibilitate.
 

... au standarde în mod natural mai ridicate
Își doresc pe cineva cu fond, pe cineva care să-i provoace, să-i inspire, să îi înțeleagă și să îi completeze în moduri cu adevărat semnificative. Gânditorii adânci nu se vor atașa de o persoană doar de dragul de a avea pe cineva alături, ceea ce înseamnă adesea că le va lua cu mult peste medie procesul de a găsi pe cineva în care să poată investi cu adevărat.
 

... se asigură suficient de mult înainte de a își asuma riscuri

Este destul de obișnuit pentru oamenii analitici să aibă un șir mai lung de persoane cu care aproape că stabilesc relații, în locul unor relații eșuate. Acest lucru se datorează faptului că sunt mai susceptibili la a supra-analiza și evalua înainte de a își asuma cu adevărat angajamente. Acest lucru înseamnă, din păcate, și că nu dau mereu o șansă celor din jur.
 

... sunt adesea profund sentimentali, însă se tem de emoții la fel de mult pe cât și le doresc
Adevărul este că oamenii analitici sunt ființe sensibile - atât de mult încât se protejează prin crearea unui alter ego care pare să intelectualizeze lucrurile mai mult decât acestea îi afectează la nivel emoțional. La sfârșitul zilei, gânditorii analitici se tem adesea de cât de mult simt, iar acest lucru îi poate determina să fie foarte precauți și ezitanți când vine vorba de a-și expune sentimentele cele mai profunde celor din jur.

Lacul lebedelor - balet la Opera Națională Bucuresti

Sunt mai bine de 140 de ani de când Lacul Lebedelor s-a jucat pentru prima dată pe scena teatrului Balșoi din Moscova... Iar astăzi au trecut numai 10 minute de când Opera Națională București a transmis acest spectacol live pe Facebook, pentru a atenua din dorul de artă și balet al celor închiși în case. Aproximativ 1800 oameni urmăreau astăzi spectacolul la jumătatea acestuia.

Legenda despre printese transformate in lebede de un vrajitor rau, in care vraja lui poate fi spulberata numai prin iubirea unui print, ramane si in zilele de astazi poate cea mai frumoasa poveste de balet ce a fost lasata posteritatii. Încă nu mă pot hotărî dacă din cele patru dansuri din partea a doua îmi place mai mult cel spaniol sau cel napoletan. Încă nu îmi pot explica cum cineva poate realiza cele 23 piruete ale lui Odille. Încă sunt fascinată de dansul reginei cu Darfgeis (mi se pare cel mai carnal și seducător dans din baletul clasic). Încă sunt fără cuvinte...

 Lacul Lebedelor (ianuarie 2017)

Deși mi-a fost mult mai greu să intru în atmosfera indusă de un spectacol de balet de acasă, la final pot spune că nu am realizat când a trecut timpul și uitasem unde mă aflu, aplaudând odată cu sunetele de pe fundal și strigând alături de cei din sala Bravo! Am fost atât de captivată încât nici nu am realizat că nu s-au mai pus cele două pauze în transmisia spectacolului, pauze care în mod normal erau esențiale pentru a îmi păstra atenția timp de aproape 3 ore atunci când eram în sala de spectacol.

La acest lucru a contribuit probabil și faptul că în rol principal a fost balerina mea preferată, Cristina Dijmaru, care mi se pare incredibil de naturală și spontană în timpul dansului, făcând totul să pară extrem de simplu. De asemenea, dansul napoletan a fost interpretat de Ada Gonzales, balerina cu cel mai mare talent actoricesc din cadrul ONB, iar în rolul lui Darfgeis nu putea fi nimeni altcineva decât Robert Enache, ce a reușit încă odată să facă un rol fără greșeală. Cu toții ați reușit să transformați în această seară cu succes baletul în teatru, dansul în acțiune și coregrafia în dramă. Este a douăsprezecea oară când văd acest spectacol și încă reușește să mă fascineze.

Odille (Cristina Dijmaru) - parte din dansul lebedei negre

Despre piesă nu o să mai scriu mai multe, ci o să las mai jos descrierea pe care am postat-o în noiembrie 2019 pe Facebook, atunci când am văzut ultima dată acest spectacol în sala Operei Naționale București:

Am ajuns la finalul lunii si pot spune ca mi-am atins obiectivul de cel putin 15 piese de teatru/opera/balet într-o luna. Si nu putea termina aceasta serie totusi decat cu faimoasa capodopera a baletului rusesc la care deja merg an de an de aproape un deceniu. Este o poveste uimitoare in care se poate imbina perfect rationalul cu sentimentanul. Dar, mai presus de orice, este o lectie de viata. 

Cati dintre noi, asemenea lui Siegfried, se pierd in iluziile romantismului, sedusi de imaginea bărbatului sau a femeii fatale? Lacul lebedelor este o poveste despre cum sansa de a experimenta iubirea adevarata devine nula datorita captivarii de catre iluzii si intensitatii fixatiei. 

Odette simbolizeaza frumusetea si puritatea, insa nu isi poate atinge potentialul natural ca femeie. Potentialul iubirii adevarate pe care Sigfried i-o promite are potentialul de a o umaniza, de a ii elibera eul autentic, de a o ajuta sa isi recapete identitatea si a se transforma pe sine in femeie adevarata. 

Iar Sigfried... El trece printr-un chin psihologic al indragostitului vanator de iluzii, ajungând sa fie distrus de fixația sa asupra unei proiectii mentale imature a unei iubiri perfecte, fara defecte, responsabilitati sau maturitate. 

Ea nu este încă femeie. El nu este încă barbat. Dar amandoi viseaza sa devina. In cele din urma, Odette ramane cu blestemul ei, iar Sigfried nu poate decat sa accepte, macar la final, faptul ca fantezia sa pentru perfectiune, omniputere si idealism exacerbat nu poate fi atinsa vreodata. 

Singura iesire si speranta pentru cei doi rămâne într-o moarte simbolica, prin care ei lasa in urma tot ce s-a intamplat si o iau de la capat pe drumuri separate, invatand din propriile greseli.

BRAVO!! 

PS. Pentru cei care nu au răbdare 3 ore să vadă spectacolul de balet, recomand filmul. O capodoperă despre o balerină care se pricepe foarte bine să o interpreteze pe Odette (lebăda albă), însă pentru care Odille (lebăda neagră) este o adevărată provocare datorită personalității ei manipulatoare, seducătoare, extrovertite și malefice. Odille este un rol cu adevărat copleșitor pentru balerine, iar filmul scoate tocmai acest lucru în evidență, printr-o ecranizare de excepție.