Sunt mai bine de 140 de ani de când Lacul Lebedelor s-a jucat pentru prima dată pe scena teatrului Balșoi din Moscova... Iar astăzi au trecut numai 10 minute de când Opera Națională București a transmis acest spectacol live pe Facebook, pentru a atenua din dorul de artă și balet al celor închiși în case. Aproximativ 1800 oameni urmăreau astăzi spectacolul la jumătatea acestuia.
Legenda despre printese transformate in lebede de un vrajitor rau, in care vraja lui poate fi spulberata numai prin iubirea unui print, ramane si in zilele de astazi poate cea mai frumoasa poveste de balet ce a fost lasata posteritatii. Încă nu mă pot hotărî dacă din cele patru dansuri din partea a doua îmi place mai mult cel spaniol sau cel napoletan. Încă nu îmi pot explica cum cineva poate realiza cele 23 piruete ale lui Odille. Încă sunt fascinată de dansul reginei cu Darfgeis (mi se pare cel mai carnal și seducător dans din baletul clasic). Încă sunt fără cuvinte...
Deși mi-a fost mult mai greu să intru în atmosfera indusă de un spectacol de balet de acasă, la final pot spune că nu am realizat când a trecut timpul și uitasem unde mă aflu, aplaudând odată cu sunetele de pe fundal și strigând alături de cei din sala Bravo! Am fost atât de captivată încât nici nu am realizat că nu s-au mai pus cele două pauze în transmisia spectacolului, pauze care în mod normal erau esențiale pentru a îmi păstra atenția timp de aproape 3 ore atunci când eram în sala de spectacol.
La acest lucru a contribuit probabil și faptul că în rol principal a fost balerina mea preferată, Cristina Dijmaru, care mi se pare incredibil de naturală și spontană în timpul dansului, făcând totul să pară extrem de simplu. De asemenea, dansul napoletan a fost interpretat de Ada Gonzales, balerina cu cel mai mare talent actoricesc din cadrul ONB, iar în rolul lui Darfgeis nu putea fi nimeni altcineva decât Robert Enache, ce a reușit încă odată să facă un rol fără greșeală. Cu toții ați reușit să transformați în această seară cu succes baletul în teatru, dansul în acțiune și coregrafia în dramă. Este a douăsprezecea oară când văd acest spectacol și încă reușește să mă fascineze.
Despre piesă nu o să mai scriu mai multe, ci o să las mai jos descrierea pe care am postat-o în noiembrie 2019 pe Facebook, atunci când am văzut ultima dată acest spectacol în sala Operei Naționale București:
Odette simbolizeaza frumusetea si puritatea, insa nu isi poate atinge potentialul natural ca femeie. Potentialul iubirii adevarate pe care Sigfried i-o promite are potentialul de a o umaniza, de a ii elibera eul autentic, de a o ajuta sa isi recapete identitatea si a se transforma pe sine in femeie adevarata.
Iar Sigfried... El trece printr-un chin psihologic al indragostitului vanator de iluzii, ajungând sa fie distrus de fixația sa asupra unei proiectii mentale imature a unei iubiri perfecte, fara defecte, responsabilitati sau maturitate.
Ea nu este încă femeie. El nu este încă barbat. Dar amandoi viseaza sa devina. In cele din urma, Odette ramane cu blestemul ei, iar Sigfried nu poate decat sa accepte, macar la final, faptul ca fantezia sa pentru perfectiune, omniputere si idealism exacerbat nu poate fi atinsa vreodata.
Singura iesire si speranta pentru cei doi rămâne într-o moarte simbolica, prin care ei lasa in urma tot ce s-a intamplat si o iau de la capat pe drumuri separate, invatand din propriile greseli.
Legenda despre printese transformate in lebede de un vrajitor rau, in care vraja lui poate fi spulberata numai prin iubirea unui print, ramane si in zilele de astazi poate cea mai frumoasa poveste de balet ce a fost lasata posteritatii. Încă nu mă pot hotărî dacă din cele patru dansuri din partea a doua îmi place mai mult cel spaniol sau cel napoletan. Încă nu îmi pot explica cum cineva poate realiza cele 23 piruete ale lui Odille. Încă sunt fascinată de dansul reginei cu Darfgeis (mi se pare cel mai carnal și seducător dans din baletul clasic). Încă sunt fără cuvinte...
Lacul Lebedelor (ianuarie 2017)
Deși mi-a fost mult mai greu să intru în atmosfera indusă de un spectacol de balet de acasă, la final pot spune că nu am realizat când a trecut timpul și uitasem unde mă aflu, aplaudând odată cu sunetele de pe fundal și strigând alături de cei din sala Bravo! Am fost atât de captivată încât nici nu am realizat că nu s-au mai pus cele două pauze în transmisia spectacolului, pauze care în mod normal erau esențiale pentru a îmi păstra atenția timp de aproape 3 ore atunci când eram în sala de spectacol.
La acest lucru a contribuit probabil și faptul că în rol principal a fost balerina mea preferată, Cristina Dijmaru, care mi se pare incredibil de naturală și spontană în timpul dansului, făcând totul să pară extrem de simplu. De asemenea, dansul napoletan a fost interpretat de Ada Gonzales, balerina cu cel mai mare talent actoricesc din cadrul ONB, iar în rolul lui Darfgeis nu putea fi nimeni altcineva decât Robert Enache, ce a reușit încă odată să facă un rol fără greșeală. Cu toții ați reușit să transformați în această seară cu succes baletul în teatru, dansul în acțiune și coregrafia în dramă. Este a douăsprezecea oară când văd acest spectacol și încă reușește să mă fascineze.
Odille (Cristina Dijmaru) - parte din dansul lebedei negre
Despre piesă nu o să mai scriu mai multe, ci o să las mai jos descrierea pe care am postat-o în noiembrie 2019 pe Facebook, atunci când am văzut ultima dată acest spectacol în sala Operei Naționale București:
Am ajuns la finalul lunii si pot spune ca mi-am atins obiectivul de cel
putin 15 piese de teatru/opera/balet într-o luna. Si nu putea termina
aceasta serie totusi decat cu faimoasa capodopera a baletului rusesc la
care deja merg an de an de aproape un deceniu. Este o poveste uimitoare
in care se poate imbina perfect rationalul cu sentimentanul. Dar, mai
presus de orice, este o lectie de viata.
Cati dintre noi, asemenea
lui Siegfried, se pierd in iluziile romantismului, sedusi de imaginea
bărbatului sau a femeii fatale? Lacul lebedelor este o poveste despre
cum sansa de a experimenta iubirea adevarata devine nula datorita
captivarii de catre iluzii si intensitatii fixatiei.
Odette simbolizeaza frumusetea si puritatea, insa nu isi poate atinge potentialul natural ca femeie. Potentialul iubirii adevarate pe care Sigfried i-o promite are potentialul de a o umaniza, de a ii elibera eul autentic, de a o ajuta sa isi recapete identitatea si a se transforma pe sine in femeie adevarata.
Iar Sigfried... El trece printr-un chin psihologic al indragostitului vanator de iluzii, ajungând sa fie distrus de fixația sa asupra unei proiectii mentale imature a unei iubiri perfecte, fara defecte, responsabilitati sau maturitate.
Ea nu este încă femeie. El nu este încă barbat. Dar amandoi viseaza sa devina. In cele din urma, Odette ramane cu blestemul ei, iar Sigfried nu poate decat sa accepte, macar la final, faptul ca fantezia sa pentru perfectiune, omniputere si idealism exacerbat nu poate fi atinsa vreodata.
Singura iesire si speranta pentru cei doi rămâne într-o moarte simbolica, prin care ei lasa in urma tot ce s-a intamplat si o iau de la capat pe drumuri separate, invatand din propriile greseli.
BRAVO!!
PS. Pentru cei care nu au răbdare 3 ore să vadă spectacolul de balet, recomand filmul. O capodoperă despre o balerină care se pricepe foarte bine să o interpreteze pe Odette (lebăda albă), însă pentru care Odille (lebăda neagră) este o adevărată provocare datorită personalității ei manipulatoare, seducătoare, extrovertite și malefice. Odille este un rol cu adevărat copleșitor pentru balerine, iar filmul scoate tocmai acest lucru în evidență, printr-o ecranizare de excepție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu